Bine te-am regăsit.
Surpriză de proporții galactice. La o zi după publicarea jurnalului a început un ”bombardament” cu păreri de tot felul. Așa cum nici turcii nu au fost pregătiți pentru a preîntâmpina atacul de pe aeroportul Ataturk, așa nici eu nu am fost pregătit pentru avalanșa de opinii.
Nu pot spune că jurnalul a devenit peste noapte un bestseller planetar, dar a stârnit totuși controverse.
Din capul locului trebuie să recunosc că lucrul care a stat la baza scrierii lui (jurnalului): a fost să creez controverse și deci să ”pun în mișcare” dorința de a ne poziționa undeva pe scara unei societăți în evoluție spirituală evidentă.
Au fost opinii pro (cam modeste pot spune), dar au fost și foarte multe împotriva abordării mele față de fenomenul Abadiânia.
Sincer să fiu m-au bucurat mai mult cele contra, pe care le grupez în două categorii: cele legate de îndroctinare și cele legate de oportunitatea tratării unei asemenea teme.
Voi începe cu cele din ultima categorie, comentariile se pot sintetiza în fraza: ”măi tov-ule, noi înotăm în apa de la inundații, metroul se strică, primarul capitalei se crede prezentator de știri fără prompter și tu vi cu chestii din astea. Trezește-te măi om”. Mi-au plăcut și sincer să fiu mi-au creat chiar o stare de rușine față de ei. Au perfectă dreptate. Inundarea unui spital e o problemă, nu plimbarea mea în Brazilia, pe banii prietenului meu bun, căruia și pe această cale îi mulțumesc.
Cealaltă categorie de contestatari, mai numeroasă decât prima, m-a cam pus pe gânduri. Întrebarea pe care mi-am pus-o este: suntem oare pregătiți să gândim și altfel decât ne-a îndoctrinat bisericile în ultimii 1800 de ani? După Conciliul de la Niceea, desfășurat în anul 325, ”conciliu care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă”, închis citatul, ne-am pricopsit cu tot felul de concepte devenite tabu. ((https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_conciliu_de_la_Niceea). Hai să traducem un pic această frază preluată ad literam din Wikipendia .
Agenda conciliului a fost încărcată pentru cei 318 episcopi. Un punct pe ordinea zilei a fost ”trierea” sfintelor scripturi, eliminarea celor ne concludente și ”cenzurarea” textelor care aduceau atingere dogmelor stabilite de ei. În concluzie: ceea ce noi astăzi considerăm cărți sfinte, nu sunt altceva decât produsul literar al dorințelor celor 318 episcopi prezenți la conciliu (aveau acești 318 episcopi oare împuternicire de la Dumnezeu să cenzureze Cărțile Sfinte, sau și-au luat de la sine putere acest drept pentru a crea condițiile supunerii necondiționate a maselor, prin forță și în spiritul fricii, totul în interesul lor de breaslă?). Arhivele Vaticanului păstrează transcrierea discuțiilor purtate atunci, în care se specifică ce trebuie să știe poporul credincios și ce nu, precum și originalele adevăratelor Cărți Sfinte. Acestea sunt lucruri deja știute, existând deja fotocopii a acestor documente, obținute fără încuvințarea Vaticanului.
De fapt scrierea acestui jurnal tocmai de la acest adevăr a plecat: nu mai sunt obligat în anul de grație 2016 să mai admit ceea ce au hotărât cei 318 episcopi în anul 325, care printre altele, au eliminat posibilitatea reîncarnării, asta pentru a ține sub control masele (de ce să mai cumpăr indulgențe pentru iertarea păcatelor, dacă tot mă mai nasc odată și văd eu atunci ce fac cu păcatele, poate se uită sau se prescriu?).
Și aici ating un alt punct sensibil. Chiar la ultima slujbă, preotul, de altfel un om excepțional, a spus de câteva ori: ”… să ne plecăm capetele noastre și cu frică să ascultăm sfânta scriptură”. Lucrul acesta m-a revoltat, de ce să ascult cu frică cuvântul lui Dumnezeu, dacă acesta vine de la Dumnezeu și este adresat fiilor lui. E o formă de îndoctrinare ce ar cam trebui eliminată. Numai suntem în anul 325, suntem în anul de grație 2016, de ce să îmi fie frică de Tatăl Meu, oare el nu mă iubește ca pe fiul său? De frică trebuie să ascult de el? Domnilor preoți, nu mai continuați cu asemenea percepte, chiar dacă datează din anul 325.
Să revenim însă la ”oile noastre”. Am spus și repet că sunt bucuros că am iscat o furtună mai mare decât cea care a inundat azi Giuleștiul. Spun asta deoarece din comentariile primite, am descoperit că există o similitudine uimitoare dintre procesul celor două spirale din Templul regăsirii luminii din Brasilia și ritualul spovedaniei.
Haide-ți să vedem în ce constă ritualul spovedaniei: omul vine la duhovnic (atenție, am spus că vine la duhovnic, nu la preot – e o imensă deosebire) și se apucă să povestească ce crede el că a păcătuit. Asta nu e similar cu parcurgerea spiralei negre din templu? Își deșartă sacul cu păcate în fața duhovnicului, până la cel mai mic amănunt. Asta nu e oare similar cu ajungerea la punctul central al spiralei? Acum duhovnicul îi adresează cuvinte de liniștire, îmbărbătare, de îndrumare (dacă e preot, omul e pus să recite psalmul xxx de 50 de ori – am auzit de un astfel de caz printre cunoscute, căci ponderea mare e a femeilor care se spovedesc, poate știu ele de ce). Nu e oare tocmai momentul în care stăm în energia imensă generată de cristalul din podea și Energia Divină ce coboară din vârful piramidei? Cu aceste cuvinte de îmbărbătare pleacă omul de la duhovnic și se ”reclădește”. Oare acest lucru nu e similar cu parcurgerea spiralei albe din Templu?
Ba da. Spovedania și procesul celor două spirale din templu sunt identice.
Atunci vin cu întrebarea legitimă: de ce avem nevoie de un duhovnic, dacă îl avem pe Dumnezeu în inimă? Oare Dumnezeul din noi e mai prejos ierarhic decât un duhovnic? Oare nu credem că Dumnezeul din noi poate să ne asculte și să ne ierte ca ”un bun și iubitor de oameni” ce este? Oare nu putem fi sinceri cu noi înșine și să mărturisim Dumnezeului din noi toate greșelile noastre? (na am început să folosesc termeni consacrați).
Cu deosebit respect pentru cei ce practică ritualul spovedaniei, eu cred că adevărata spovedanie trebuie să o facem în fața Dumnezeului din noi și nu în fața unei terțe persoane, chiar dacă e bine intenționată.
Un duhovnic trebuie să rămână un consilier personal, un sfătuitor, dar în nici-un caz un ”iertător de păcate”, un ”vânzător de indulgențe”.
Ar fi timpul să începem să descoperim Dumnezeul din noi și să ne spovedim lui.
Dacă am reușit să te fac din nou curios, poți reciti jurnalul AICI. (măcar partea cu găsirea Luminii din Templu, sau articolul inițial AICI.
Cu drag,
Mircea